Este luna iunie a anului 1998 iar în micuțul orășel francez Le Mans este mare forfotă. Gigantul Porsche tocmai a reușit – pentru a 16-a oară din 1970 – să se impună în cursa de 24 de ore ce se ține anual pe circuitul din împrejurimi. Au făcut-o cum, aparent, numai ei se pricepeau, trecând de un test al rezistenței în fața căruia rivalii la fel de mari de la Mercedes-Benz au cedat.
Au atins această culme cu ajutorul unui hibrid, un grand turism împins până la limita absurdului încât era mai degrabă îndrăgostit de ideea de prototip decât de cea a unui vehicul derivat din ceva ce poți vedea pe drumurile publice. S-au folosit de resurse aparent fără fund și, în ciuda unui sezon de uitat, victoria cea mare le-a căzut din nou în traistă. Puțin mai în spate, însă, pe poziția a patra în aceeași categorie GT1 s-a aflat o anume entiate EMKA cârmuită de un ins înalt care stătea bățos după reușita băieților săi.
Acel bărbat era Steve O’Rourke și tocmai reușise, c-o mașină veche de un an, să ajungă la o aruncătură de băț de podiumul celei mai competitive clase cu un buget incomparabil cu cel al Porsche. O’Rourke refuzase chiar și update-ul propus de McLaren, căci cu un F1 GTR cu coadă lungă se prezentase la start, însă banii nu au fost pierduți – toți s-au dus către o mare petrecere după ce toată lumea s-a bătut reciproc pe umăr!
Aceasta este, văzută superficial, cea mai mare realizare a EMKA Racing și a lui Steve O’Rourke în lumea curselor, o lume pe care a iubit-o mult. Pentru a înțelege, însă, natura omului și adâncimile pasiunii sale – și cum s-a împăcat cu cealaltă – trebuie să facem o incursiune în timp cu trei decenii înainte; Nimic mai simplu, cel puțin în scris.
În anul 1968, formația de rock progresiv Pink Floyd se despărțea, nu tocmai ușor, de vocalistul ei – enigmaticul Syd Barrett. Dacă aș încerca să înșirui câteva rânduri despre acesta aș ocupa, probabil, tot spațiul alocat pentru acest articol așa că vom lăsa asta pentru altă „întâlnire”. Ceea ce contează este că plecarea lui Barrett a dus și la un schimb de management în sânul trupei, foștii manageri plecând de mână cu Syd cel tumultos, în locul lor venind Steve O’Rourke. La doar 28 de ani, acesta a preluat trupa și a condus-o prin perioada cea mai de succes – cu albume legendare precum Dark Side Of The Moon sau Wish You Were Here – dar și prin momentul rupturii de Roger Waters, în 1980.
Cel din urmă moment a venit la doar un an distanță de momentul în care O’Rourke a bifat pentru prima dată cea mai mare cursă de anduranță a lumii – cele 24 de ore de la Le Mans. Pasionat dintotdeauna de curse, acesta a luat prima oară startul cu un Ferrari 512BB/LM înscris de Jean Blaton. Mașina a terminat pe poziția a 12-a la general, îndeajuns pentru a-l face pe O’Rourke să o achiziționeze de la fostul membru-cheie al Ecurie Francorchamps și Ecurie National Belge și să o readucă la start anul următor.
Ca și în ’79, ploaia a lovit din nou și, mai mult decât atât, un pneu a explodat chiar pe linia dreaptă Mulsanne, Steve reușind să păstreze mașina departe de parapeți. A fost, însă, nevoie de o nouă capotă care să acopere agregatul V12. Întreprinzător, omul nostru s-a dus cu același curaj cu care și-a apărat mereu formația în fața companiilor de discuri și a cumpărat o altă capotă de la Scuderia Bellancauto al cărui Ferrari identic abandonase anterior.
Anul următor a adus o schimbare de „arme”, O’Rourke trecând de la Ferrari la BMW după ce a cumpărat M1-le folosit în Procar de Niki Lauda alături de echipa Project Four a lui Ron Dennis. A urmat apoi conversia la specificația de grupa 5 întreprinsă de oamenii lui Michael Cane. Atunci a și debutat numele EMKA, nume pe care Steve l-a folosit și pentru firma sa prin care manageria Pink Floyd, și pentru gruparea de curse. S-a folosit în inventarea numelui de fetele sale, Emma și Kate și astfel a început un sezon în care Steve a făcut echipă cu Derek Bell și a primit și ajutor din partea BMW.
Echipa s-a impus la Silverstone și Brands Hatch, clasându-se totodată pe podiumul general, însă motorul M88 a cedat după 20 de ore la Le Mans. O’Rourke a fost de față când dezastrul a lovit deși, în seara de sâmbătă, a zburat înapoi la Londra pentru a participa la un concert susținut de trupa sa. BMW-ul a fost păstrat și în 1982 însă pentru 1983 O’Rourke a mărit miza și „și-a permis” să se ia la trântă cu greii cu propria lui mașină. Acel M1 s-a putut, însă, lăuda și cu alți mânuitori celebrii precum Eddie Jordan (da, acela!), Nick Mason sau David Hobbs.
Botezat tot EMKA, noul model de grupa C a fost desenat de Len Bailey și avea în mijloc un motor Aston-Martin pregătit de Tickford. Britanicii nu i-au oferit însă suportul lui O’Rourke iar acesta le-a dovedit că au greșit chiar la Le Mans unde, prin clasarea pe poziția a 17-a la general, a surclasat toate modelele Aston-Martin Nimrod care primiseră suportul uzinei. După un an de pauză prijeluit de niște modificări ale regulamentului, EMKA a revenit în 1985 cu mult-îmbunătățitul C84 care a terminat pe 11 la Le Mans în aceeași formulă Tiff Needell/Nick Faure/Steve O’Rourke.
Momentul de glorie a avut loc însă cu mult înaintea finish-ului. Spre finalul primei ore, Needell a preluat conducerea cursei grație consumului mai mic de combustibil al motorului aspirat Aston-Martin, menținându-se în fața flotei de Porsche 956 pentru cinci bucle – îndeajuns pentru a deveni primul Aston care a condus la Le Mans de la victoria din 1959.
Pentru O’Rourke a urmat apoi o pauză de aproape un deceniu, timp în care acesta s-a bucurat de șansa de a pilota multiple modele clasice pe care le-a adunat în colecția personală și cu care se prezenta la evenimente istorice precum Goodwood Festival Of Speed. Înaintea revenirii, Steve a participat și în „Pan America Challenge” eveniment care voia să readucă savoare vechii La Carerra Panamericana din anii ’50. Acolo, O’Rourke a copilotat un C-Type cu David Gilmour însă cei doi au suferit un accident din care Steve a ieșit cu picioarele rupte.
Revenirea a avut loc sub semnul Porsche, marcă alături de care a concurat în BPR Global GT Series, în această perioadă începând și parteneriatul cu Tim Sudgen care a pilotat apoi pentru EMKA Racing până la finele activității sale. Cei doi au devenit campioni ai British GT în ’97 și, pentru sezonul următor, Steve a pus mâna pe un McLaren F1 GTR care fusese al BMW Motorsport. Cu această mașină a fost câștigat din nou British GT și a fost bifată clasarea istorică de la Le Mans în fața unor rivali cu nume sonore: Nissan, Mercedes-Benz, Panoz sau Toyota.
Pentru Mileniul III, Steve a cumpărat un proaspăt 911 GT3-R pentru a participa în FIA GT, reușind însă să aibe succes și în British GT unde e chipa a devenit campioană în 2002. La finele anului, din cauza unor probleme cardiace, Steve a lăsat volanul în mâinile lui Robin Liddell pentru 2003 – care apoi a fost înlocuit de pilotul de uzină Emmanuel Collard. Cuplul Collard/Sudgen i-a impresionat pe cei de la Porsche care i-au oferit lui O’Rourke suport pentru 2004 însă planurile n-au mai fost duse la bun sfârșit niciodată.
Asta deoarece, pe neașteptate, cel care a fost manager-ul Pink Floyd și un mare iubitor al curselor de mașini sport s-a stins în urma unei suferințe scurte legată de probleme sale la inimă. Ceea ce rămâne, însă, este puterea unui om care a putut dansa – progresiv – între muzică și curse pentru trei decenii neobosit și mereu păstrându-și aceleași valori.
Sursă foto principală: Newspress.co.uk